Scrisoarea către Dumnezeu a unui copil sărac

poverty-oil-paintingVântul şuiera cu putere, rupând crengile fragile ale copacilor neputincioşi. Copilul cu ochi senini se plimba prin camera rece, sperând să se încălzească puţin; pe masa sărăcăcioasă zăcea o foaie mototolită pe care vântul o purtase aproape de căsuţa unde locuia sărmanul suflet şi o jumătate de creion primit de la un vecin mărinimos.

Salteaua ruptă găzduia o fetiţă de o frumuseţe covârşitoare, învelită cu două pături vechi care o protejau de frigul din încăpere.

Plimbarea prin cameră îşi făcuse efectul; după câteva minute, copilul se încălzeşte îndeajuns pentru a-şi duce la îndeplinire idea ce i s-a născut de câteva zile în sufletul curat.

Cu sfială se îndreaptă spre masă şi încearcă să îndrepte foaia dar, după câteva încercări nereuşite, renunţă şi, luând jumătatea de creion, începe să scrie:

Bunului meu Dumnezeu.

Continuă lectura

Anunțuri

Cine v-a zis că sunteţi urât?

77047Noaptea acoperă, cu mantia sa, întreaga suflare; liniştea îşi începe domnia, privind cum creaţia adoarme uşor, lăsând în urmă povara greutăţilor zilei.

Mii de stele sclipesc nestingherite pe cerul întunecat, întregindu-i frumuseţea divină care a inspirit zeci de poeţi şi sute de îndrăgostiţi ce-şi declarau timizi sentimentele sub farmecul licăririlor cereşti.

Doar un om stătea îndurerat, privindu-se în oglindă…cu inima inundată de durere, în timp ce îşi privea chipul udat de lacrimile grele, omul începe să vorbeasca cu Divinitatea:

– De ce, Doamne, mi-ai dat o asemenea povară? Cu ce am greşit atât de mult încât să mă pedepseşti astfel?

– M-ai condamnat să trăiesc în această lume pentru care nu însemn nimic, într-o lume care, atunci când mă priveşte, vede doar un chip urât ce adesea stârneşte râsete sau, mai rău, priviri din care se poate citi mila sau dispreţul.

– Nu sunt important pentru nimeni, sunt doar un om urât care nu este bun la nimic, poate doar pentru a fi ţinta perfecta a umilinţelor celor din jur.

Nesuportând să se mai privească, omul acoperă cu o pătură oglinda şi îşi îndreaptă privirea spre icoana din care Mântuitorul îl privea blând.

Continuă lectura

Jertfa supremă: Să-ți dai inima celui ce a vrut să te omoare

littleriverCristale de apă unesc cerul cu pământul, umplându-l cu binecuvântări divine; pământul absorbea picăturile vitale precum sufletul absoarbe faptele noastre.

Prin perdeaua deasă cusută în cristale argintii, se deslușesc două siluete…doi prieteni străbăteau cu pași mărunți o străduță îngustă fără să se intimideze de ploaia ce le îngreuna hainele. Pe neașteptate se iscă o ceartă, sunetul ploii fiind acaparat de urletele unuia dintre bărbați, în acest timp, celălalt privindu-l tăcut.

Tăcerea sa l-a calmat pe prietenul supărat, care, stânjenit, își cere iertare pentru comportamentul lui neîntemeiat și nesăbuit.

– Mă surprinde tăcerea ta. De ce nu ai ripostat? Întrebă acesta după ce a ascultat câteva minute cântecul stropilor de ploaie.

– Ce aș fi câștigat cu riposta? Țipetele noastre ar fi creat între noi o prăpastie adâncă și, odată provocată o rană, riști să rămână cicatricea sau, mai rău, să nu se mai închidă.

– Nu-ți pot înțelege comportamentul!

– Îți voi spune o scurtă povestioară și poate așa mă vei înțelege.

– ,, Era o zi însorită…totul părea atât de viu, de minunat, încât ai fi zis că te aflai în Rai. Razele soarelui străbăteau coroana copacilor, întrecându-se, parcă, într-o cursă luminoasă și minunată, iar florile își înălțau capul spre azurul celest, dorindu-și să atingă razele jucăușe.

Continuă lectura

Viaţa este un mister frumos oferit de un Creator iubitor

viata este un mister...Soarele zâmbea ştrengar, ascunzându-se adesea sub haina albă a norilor pufoşi care exersau parcă mişcări de dans pe aripile vântului. Razele poznaşe ale astrului ceresc se jucau de-a v-aţi ascunselea printre coroana deasă a copacilor sau printre gingaşele flori ce-şi plecau timide capul.

Doi prieteni, Matei şi Bogdan, îşi petreceau ziua într-un parc, bucurându-se de liniştea ce le conferea acesta şi discutau diverse teme, mai mult sau mai puţin esenţiale.La un moment dat, Bogdan aduce în discuţie tema vieţii, exprimându-şi propria perspectivă cu privire la aceasta.

– Matei, viaţa nu este deloc frumoasă, din contră, este grea şi neprevăzută. Vreau să cunosc tainele vieţii pentru a ştii ce decizii să iau, pentru a nu greşi!

– Bogdane, nu – ţi dori ceva ce nu îţi este de folos! Viaţa este o taină şi tocmai în această taină constă frumuseţea ei. La ce îţi foloseşte să ştii ce se va întâmpla mâine, sau peste un an? La ce îţi foloseşte să ştii când vei muri? Te-ai stresa prea mult, ai cădea sub povara grijii şi ai uita să te mai bucuri de viaţă.

– Ce ştii tu, Matei? Parcă nu mi-ai fi prieten şi nu mi-ai dori binele.

Continuă lectura

Judecându-i pe ceilalţi, te judeci pe tine însuţi

judecandu-iÎntr-un oraş micuţ şi liniştit îşi trăia viaţa o femeie frumoasă şi credincioasă, însă, virtuţile erau umbrite de o mare patimă: judecarea aproapelui. Credinţa ei nu avea la temelie cuvintele Mântuitorului  „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi’’ şi, deşi citea Sfânta Scriptură, a trecut cu vederea această învăţătură.

Într-o duminică, aşa cum obişnuia, se pregăteşte să meargă la sfânta biserică. Îmbrăcându-se cu cea mai frumoasă rochie pe care o deţinea, pentră că, în gândirea ei, nu se putea lăsa mai prejos decât vecina şi prietena ei alături de care stătea în biserică, iese din curtea casei sale când, un om al străzii, nebunul cum îl numeau toţi, îi iese în cale.

Privindu-l cu dispreţ, îi zice:

– Pieri din calea mea, nebunule, şi nu cumva să te apropii de mine pentru că mirosul tău îngrozitor îmi va pătrunde în rochie. Ar trebui să te apuci de lucru, nu să trăieşti din mila altora.

Replicându-i acestea, îsi vede de drumul ei. La scurt timp, se intâlneşte cu un om ameţit de alcoolul necruţător:

– Doamne, ce om nevrednic. În loc să se roage, el se înneacă în băutură.

Într-un final ajunge la biserică; după ce se închină la icoană, se îndreaptă spre locul ei, unde era aşteptată de către prietena sa. Zâmbindu-i, îşi ocupă locul.

Pe la jumătatea slujbei, în biserică îşi face apariţia o tânără îmbrăcată sărăcăcios, dar cu un chip blând, precum al unui înger.

– Hm, uită-te şi la asta. Cum poate veni în sfânta biserică îmbrăcată aşa? Gândea, în sinea ei, femeia ce era un veritabil judecător al aproapelui.

Fiind un loc liber, lângă cele două vecine, fata săracă se aşează, smerită, lângă ele. Când strana cânta aceasta, cu un glăscior ce abia se putea auzi, cânta după strană dar, deşi nu cânta tare, nu scapă de judecata femeii de alături.

Continuă lectura

Judecarea aproapelui și leacul ei

72437Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi; Căci cu judecată cu care judecaţi veţi fi judecaţi, şi cu măsură cu care măsuraţi vi se va măsura” (Matei 7, 1-2)

Din păcate, mulţi oameni contemporani au devenit nişte judecători veritabili ai aproapelui… iar eu mă număr printre ei. În momentul în care am conştientizat această patimă am încercat să renunţ la ea şi am crezut că am început să mă vindec, dar m-am înşelat. Acum câteva momente am căzut din nou, mi-am judecat aproapele.

Pentru a nu mai judeca am încercat să privesc doar părţile bune din oameni, să nu pun accentul pe patimile lor, pentru că în primul rând şi eu am patimi iar în al doilea rând, dacă aş privi doar patimile care-l macină pe aproapele meu aş începe să mă îndepărtez de el, să îl judec, poate chiar să încep să urăsc persoana respectivă în cazul în care mi-a greşit sau mi s-a părut mie că mi-a greşit.

De multe ori mi s-a întâmplat să judec o persoană, imaginându-mi diverse situaţii pe care eu le credeam reale, dar după puţin timp mi-am dat seama că situaţiile imaginate au fost cele false, realitatea fiind cu totul alta iar victima judecăţii mele fiind nevinovată. Prin falsa noastră judecata, rănim sufletul semenului nostru, cauzându-i de multe ori răni ce se vor vindeca cu greu, sau niciodată.

Continuă lectura

Iubirea de mamă

iubire-de-mamaO micuţă căsuţa găzduia două suflete: o mamă împreună cu băieţelul ei. Căsuţa, deşi sărăcăcioasă, oferea acea armonie, acea atmosferă încărcată cu iubire şi pace duhovnicească. Soţul sărmanei femei a murit de câţiva ani în urma unui anevrism cerebral, lăsându-şi familia fără sprijin financiar, dar mai ales, moral.

Sărmana mama îşi creştea copilul cu multe greutăţi, însă niciodată nu l-a privat de iubirea atât de vitală pentru fiecare făptură omenească, pentru fiecare vietate.

Anii treceau iar băieţelul creştea văzând cu ochii, dar sufletul i s-a înrăit din cauza lipsei unui anumit confort material care era prezent în viaţa prietenilor săi şi al influenţei unei lumi atât de scumpe şi artificiale în care trăia. A început să-şi judece mama, să o condamne pentru viaţa pe care i-a oferit-o, iar, într-o seară, când furia a pus stăpânire pe sufletul său, i-a zis cele mai grele cuvinte pe care o mamă le poate auzi: „Te urăsc„, lăsând în urma sa, după ce a trântit uşa, lacrimi de suferinţă şi o inimă zdrobită dar totuşi, plină de iubire pentru unicul ei copil.

Băiatul se plimba pe străzile oraşului, încercând să ignore sentimentul de remuşcare care, odată cu diminuarea furiei, îşi face simţit prezenţa.

Continuă lectura