Un dar neprețuit al Sfântului Nicolae

122606_icoana_sf._nicolae_din_biserica_parohiei_teliu-vale_prelucrata– Unu, doi, trei…

   Degetele tremurânde şi îmbătrânite se mişcau încet, ilustrând numărătoarea fatidică în spatele căreia se ascundea o mare durere.

– Unu, doi, trei… începe bătrânica să numere din nou, privindu-şi fragilele degete cuprinse de suflul de gheaţă al iernii.

  Picături ca de rouă cad din ochii lipsiţi de tainica sclipire ce-i înviau luminos altă dată, revărsându-se pe obrajii roşii pentru a se sfârşi în poala în care, cândva, stătea un suflet atât de drag.

  O voce subţire şi angelică se aude deodată. Bătrânica tresare uşor, ca şi cum cineva ar fi trezit-o dintr-un vis ce se repeta la sfârşit… şi aşa se şi întâmplase, însă visul interminabil era crunta realitate.

– Mămică, Sfântul Nicolae va veni în această seară, nu-i aşa? Vocea trăda o emoţie vie, pe care numai un suflet inocent o poate gusta; un suflet de copil ce nu cunoştea încă greutăţile acestei lumi.

– Desigur, dragostea mea. Răspunse duios, dulcea mamă.

  Bătrânica surâde gingaş, privind cu o uşoară timiditate amestecată cu nostalgie, chipul frumos al fetiţei care se îndepărta ţinându-şi mămica de mână.

  Continuă lectura

Anunțuri

,, Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine.”

mantuitorul-hristos-3Sclipiri palide de lumină înviază faţa rece a peretelui, transformându-l într-o scenă pe care se dansează ultimul vals. Câteva lumânări palide se stingeau în propria lumină, conferind camerei pustii o ultimă imagine a flăcărilor slabe, o imagine ce îţi încălzea atât trupul cât şi sufletul.
Paşi grăbiţi se aud în apropiere.
O lumânare timidă îşi micşorează flacăra până la limită pentru ca, mai apoi, să o înalţe sublim într-o încercare nereuşită de a atinge divinul.
Doi ochi negri priveau pătrunzător din pragul unei uşi vechi; lumânările, nestingherite de noua prezenţă, luminau spre moartea lor, topindu-se treptat într-o atmosferă de negrăit.
,, Cum este şi această viaţă…”, îşi spuse tânărul, în timp ce sclipirile de aur se oglindeau frumos pe conturul negru al ochilor săi.
O femeie grăbită intră pe uşă, conturbând astfel momentul tainic şi rupând firul gândurilor contemplative. Tânărul se retrage uşor, părăsind taina ce se vroia descoperită, taina morţii unei lumânări care cuprindea, în sine, taina existenţei umane, pentru că cea mai frumoasă moarte este moartea unei lumânări.
În interiorul Bisericii domnea o pace dulce, accentuată de privirea blândă şi plină de iubire a sfinţilor, însă sufletul tânărului era prea tulburat pentru a simţi acea pace şi a observa privirile sfinte şi duioase.
Se îndreaptă spre ieşire dar, brusc, se opreşte. Un gând revelator îi străfulgeră mintea:
,, Nu pot părăsi acest sfânt lăcaş fără a găsi un răspuns la ceea ce mă tulbură!”
Continuă lectura

Şi cea mai întunecată noapte are sfârşitul ei

newonesnnoooo063O floare în mijlocul iernii supravieţuieşte doar din adierile blânde ale iubirii celei nemăsurate, ale speranţei şi ale liniştii celei fără de început. Un om trist moare încet, neştiind să culeagă, asemeni florii cele ce îi sunt necesare supravieţuirii, astfel sufletul lui, împietrit de atâta suferinţă, este strivit sub greutatea propriei suferinţe, greu de descris şi de înţeles.

De ce trebuie să suferim? Nu e nevoie să suferim. Suferinţa noi o alegem. Dacă nu ne-ar face plăcere să ne scufundăm în veninul suferinţei,atunci am extrage din fiecare clipă, din fiecare moment în care suntem trişti, adierile blânde ale iubirii celei nemăsurate, ale speranţei şi ale liniştii celei fără de început.

Floarea inimii noastre se ofileşte încetul cu încetul dacă o lăsăm pradă grindinii celei înfiorătoare, frigului care muşcă din ea fără nici un strop de compasiune

Viaţa este un album ale cărui pagini goale, noi îl umplem cu diverse fotografii. De ce am alege ca la final albumul să fie plin de poze cu chipuri triste, fără speranţă sau pline de ură ?

Înţeleg că viaţa este grea, uneori copleşitoare, dar chiar asta este esenţa iubirii, şi anume speranţa că va fi mai bine, speranţa creaturii care se înalţă spre Creator.

În jurul meu văd doar oameni posomorâţi, fără nici un zâmbet care să le îmbrace chipul într-o frumoasă binecuvântare. În momentul în care o să înţelegem că viaţa este un dar mult prea preţios pentru a-l pierde, poate vom şti atunci să preţuim fiecare clipă, vom şti să ne ridicăm şi să înfruntăm problemele mereu cu zâmbetul pe buze, Continuă lectura

Mulţumiţi lui Dumnezeu mereu pentru toate!

66336Un om, odată, se plimba trist prin cameră, gândindu-se la viaţa grea ce i-a fost hărăzită. Avea un trai decent, o masă îmbelşugată şi o sănătate de fier, dar ceva îi lipsea. Plimbându-se dintr-un colţ al camerei în altul, în fiecare moment îl critica pe Dumnezeu, plângându-şi soarta.

– De ce, Doamne, m-ai dat pe lume?

– Ca să mă cuprindă boala, nervii şi multe altele, urmând în cele din urmă să mor?

Tânguindu-se aşa, preţ de câteva ore, în cele din urmă, obosit, adoarme

Deodată un întuneric îl cuprinde, fiind doar el singur cu propriile frustrări. A încercat să fugă însă nu reuşea să scape, dar o lumină orbitoare îl salvează.

– Cine eşti şi ce vrei de la mine?

– Vino cu Mine şi vei vedea!

Omul nu vedea nimic înafară de lumină. Auzea doar vocea blândă şi lină care îl chema. Ezitând câteva secunde, se hotărăşte să urmeze vocea, intrând în lumină.

Simţea că zboară şi că este purtat prin toate colţurile lumii. Dintr-odată, ajunge la un orfelinat unde zeci de copii erau părăsiţi, lipsiţi de dragostea părintească

– Ce înseamnă asta? întrebă omul nedumerit.

Continuă lectura

Îngerul păzitor

ingeri-pazitoriUşa se deschide şi în cameră intră un bărbat înalt, cu ochi pătrunzători şi chip plăcut, chip peste care, însă, s-a aşternut oboseala survenită în urma orelor istovitoare de la locul de muncă.

Frumoasa sa soţie pregătea cina de seară în curata şi micuţa bucătărioară, în timp ce bărbatul se odihnea, recăpătându-şi astfel puţină odihnă; somnul nu se lasă aşteptat.

A trecut o oră de când adormise când, o frumuseţe de copil în vârstă de cinci ani cu ochişori angelici în care dansa o sclipire sublimă şi cu un zâmbet dulce şi suav pe care numai o fiinţă inocentă îl poate avea, intră grăbit în cameră, strigând cu putere:

– Tăticule, tăticule!

Abia dezmeticindu-se, bărbatul îşi priveşte copilaşul vesel şi emoţionat, rostind cu greutate din cauza trezirii bruşte:

– Ce s-a întâmplat, voinicule?

Emoţia care îi încerca sufletul curat îl împiedică să dea un răspuns imediat.

– Tăticule… tăticule…

Continuă lectura

Timpul nu este în mâinile noastre

timpul-nu-este-in-mainile-noastreTimpul este prietenul şi, de multe ori, duşmanul nostru. Timpul este un martor tăcut al vieţii noastre, este cel care cicatrizează rănile sufletului nostrum, provocate de pierderea unei persoane dragi, este cel care trece atât de greu atunci când aşteptam cu nerăbdare pe cineva sau suntem trişti, şi atât de repede atunci când suntem fericiţi alături de cei dragi.

Timpul este atât de valoros, dar, totuşi, de multe ori îl irosim fără vreun rost. Secunda care a trecut niciodată nu o vom putea recăpăta, anii care au trecut nu se vor mai întoarce, viaţa noastră continuând să curgă asemeni unei ape, până când va seca, iar noi vom trece în viața de dincolo.

Ne îngrijim de multe: cum să ne îmbrăcăm azi, ce vom mânca, cum să rezolvăm problema apărută, cum ne plătim facturile, dar cu ce ne alegem din toate acestea dacă ne irosim timpul? Dacă ne certăm cu cineva sau trecem printr-o perioadă grea ne întristăm, deznădăjduim şi alegem înfrângerea în locul victoriei. De ce să alegi tristetea în locul fericirii? De ce să te stresezi inutil când poţi nădăjdui în Dumnezeu?

De noi depinde starea noastră sufletească, de noi depinde, de multe ori, zâmbetul celorlalţi pe care putem să-l producem fie şi cu o vorbă bună, sau doar zâmbindu-i persoanei respective indiferent dacă este străină sau nu.

Continuă lectura