Porțile grele de fier se închid cu un zgomot asurzitor. Chiar și acum, după atâta timp, acel zgomot îi făcea inima să tremure, provocându-i o grea senzație de frig și o cumplită amețeală.
„Alte suflete pierdute în acest iad pământesc.” Își zise, în sinea sa, Fiorosul, cum era cunoscut printre ceilalti deținuți. Dobândise acest pseudonim din cauza privirii sale de gheață care năștea fiori până și în sufletele subjugate celor mai cumplite păcate.
Camera rece și neprimitoare în care razele blânde ale soarelui izbuteau cu greu să pătrundă, era singurul loc unde își permitea să fie el însuși.
Prieteni nu avea… puținele relații ce le întemeiase cu ceilalți se bazau pe frică sau pe interes. Trebuia să supraviețuiască, să lupte pentru propria sa viață și făcea aceasta cu o naturalețe cutremurătoare, folosindu-se din plin de influența pe care știa că o are asupra celor din jur. Respect nu exista; era un cuvânt pe care îl uitase la scurt timp de la intrarea în închisoare. Nici prin gând nu i-ar fi trecut că, în curând, acest iad se va transforma într-o adevărată binecuvântare.
Ușa celulei se deschide deodată, vocea puternică și impunătoare a gardianului anunțând indirect sentința tragică a condamnatului. Fiorosul nu se clintise din locul său; privea cu aceeași nonșalanță printre gratiile de la geamul sumbru și neprimitor. Noul coleg de celulă nu îl interesa…. de fapt, nimic nu îi trezea interesul. Bucurie simțea doar atunci când vedea frica paralizantă ce se citea cu ușurință în ochii celor pe care îi privea; sentimentul dominației îi oferea o falsă plăcere. Se hrănea din propria ură și putere, neștiind că acestea erau calea sigură spre distrugere.