Până în clipa morții tale, sufletul nu îți este pierdut

Porțile grele de fier se închid cu un zgomot asurzitor. Chiar și acum, după atâta timp, acel zgomot îi făcea inima să tremure, provocându-i o grea senzație de frig și o cumplită amețeală.

„Alte suflete pierdute în acest iad pământesc.” Își zise, în sinea sa, Fiorosul, cum era cunoscut printre ceilalti deținuți. Dobândise acest pseudonim din cauza privirii sale de gheață care năștea fiori până și în sufletele subjugate celor mai cumplite păcate.

Camera rece și neprimitoare în care razele blânde ale soarelui izbuteau cu greu să pătrundă, era singurul loc unde își permitea să fie el însuși.

Prieteni nu avea… puținele relații ce le întemeiase cu ceilalți se bazau pe frică sau pe interes. Trebuia să supraviețuiască, să lupte pentru propria sa viață și făcea aceasta cu o naturalețe cutremurătoare, folosindu-se din plin de influența pe care știa că o are asupra celor din jur. Respect nu exista; era un cuvânt pe care îl uitase la scurt timp de la intrarea în închisoare. Nici prin gând nu i-ar fi trecut că, în curând, acest iad se va transforma într-o adevărată binecuvântare.

Ușa celulei se deschide deodată, vocea puternică și impunătoare a gardianului anunțând indirect sentința tragică a condamnatului. Fiorosul nu se clintise din locul său; privea cu aceeași nonșalanță printre gratiile de la geamul sumbru și neprimitor. Noul coleg de celulă nu îl interesa…. de fapt, nimic nu îi trezea interesul. Bucurie simțea doar atunci când vedea frica paralizantă ce se citea cu ușurință în ochii celor pe care îi privea; sentimentul dominației îi oferea o falsă plăcere. Se hrănea din propria ură și putere, neștiind că acestea erau calea sigură spre distrugere.

Despre libertate, demnitate și adevăr

Vântul se juca vesel cu câteva frunze palide, dând dovadă de o nonşalantă uimitoare, când o convorbire existenţială între doi prieteni era pe punctul de a se naşte.

– Nu înţeleg… de ce, înainte de a iubi o persoană, vrem să o schimbăm după cum credem noi că este bine să fie?

– Pentru că nu ştim cum să acceptăm persoana de lângă noi cu defectele şi calităţile ei. Vedem, de multe ori, doar minusurile la acea persoană şi nu le putem accepta cu uşurinţă, dorind astfel să o schimbăm, chipurile, sub masca bunei intenţii; vezi tu, Dumnezeu ne accepta aşa cum suntem… El nu doreşte cu tot dinadinsul să ne schimbe minusurile în plusuri, pentru că ştie că, în acest fel, libertatea noastră nu s-ar mai numi libertate.

– Atunci… cum accepţi acea persoană?

– Pur şi simplu o accepţi, iubind-o aşa cum Dumnezeu a creat-o… aproapelui tău nu trebuie să îi impui nimic; îl sfătuieşti, eşti aproape de el, încerci să îi arăţi calea cea dreaptă dar nu îl constrângi să facă ceva, altfel îi calci pe libertate! Lumea nu se schimbă în funcţie de tine, dar tu te poţi schimba în funcţie de ea. Da, purtarea ta îi influenţează pe ceilalţi într-o anumită măsură, dar nu îi schimbă în totalitate… de ce să te schimbi în funcţie de lume? Ce, ea ţi-a dat sufletul sau viaţa? Nu, ea este copărtaşă cu tine la Taina creaţiei, dar nu a fost creată pentru a te subordona pe tine, ca fiinţă. Te schimbi în măsura în care te laşi schimbat!