Liniştea domneşte în micuţa cameră iar mireasma dulce face sufletul să tresară. Paşi mărunţi se aud din ce în ce mai tare. Cineva bate la uşă.
– Intră! Zice o voce în care se evidenţia tăria sufletului şi, totodată, o blândeţe duioasă.
Uşa se deschide, permiţându-i bărbatului cu ochi negri să intre în cameră.
– Binecuvântaţi, părinte!
– Domnul să te binecuvânteze!
Vocea părintelui îl uimeşte pe bărbat, acesta uitând motivul pentru care venise.
– Ia loc! Se aude aceeaşi voce caldă şi fermă.
Bărbatul îl ascultă şi, după câteva secunde în care s-a gândit cum să înceapă discuţia, îndrăzneşte:
– Părinte, o întrebare îmi încearcă sufletul şi nu găsesc răspunsul: de ce ne simţim adesea atât de singuri?
– Băiete… omul nici când e singur, nu e singur.
– Nu înţeleg…
– Dacă ai putea vedea cu ochii sufletului, dacă ai putea vedea. Dacă am fi conştienţi în fiecare clipă că Dumnezeu este lângă noi, nu ne-am mai simţi singuri, nu am mai vorbi fără rost, iar întreaga supărare ar dispărea într-o clipă.
Bărbatul, înţelegând acum sensul cuvintelor spuse de părinte, îşi pleacă, ruşinat, capul.
– Şi totuşi… ne simţim singuri, iar această singurătate e apăsătoare de multe ori.
– În singurătate îţi poţi descoperi sufletul, îţi poţi face un bilanţ al faptelor. Dumnezeu nu se descoperă în zgomot, Dumnezeu se descoperă în tăcere. Învaţă să asculţi tăcerea!
