Dumnezeu nu se descoperă în zgomot, Dumnezeu se descoperă în tăcere

Liniştea domneşte în micuţa cameră iar mireasma dulce face sufletul să tresară. Paşi mărunţi se aud din ce în ce mai tare. Cineva bate la uşă.

– Intră! Zice o voce în care se evidenţia tăria sufletului şi, totodată, o blândeţe duioasă.

Uşa se deschide, permiţându-i bărbatului cu ochi negri să intre în cameră.

– Binecuvântaţi, părinte!

– Domnul să te binecuvânteze!

Vocea părintelui îl uimeşte pe bărbat, acesta uitând motivul pentru care venise.

– Ia loc! Se aude aceeaşi voce caldă şi fermă.

Bărbatul îl ascultă şi, după câteva secunde în care s-a gândit cum să înceapă discuţia, îndrăzneşte:

– Părinte, o întrebare îmi încearcă sufletul şi nu găsesc răspunsul: de ce ne simţim adesea atât de singuri?

– Băiete… omul nici când e singur, nu e singur.

– Nu înţeleg…

– Dacă ai putea vedea cu ochii sufletului, dacă ai putea vedea. Dacă am fi conştienţi în fiecare clipă că Dumnezeu este lângă noi, nu ne-am mai simţi singuri, nu am mai vorbi fără rost, iar întreaga supărare ar dispărea într-o clipă.

Bărbatul, înţelegând acum sensul cuvintelor spuse de părinte, îşi pleacă, ruşinat, capul.

– Şi totuşi… ne simţim singuri, iar această singurătate e apăsătoare de multe ori.

– În singurătate îţi poţi descoperi sufletul, îţi poţi face un bilanţ al faptelor. Dumnezeu nu se descoperă în zgomot, Dumnezeu se descoperă în tăcere. Învaţă să asculţi tăcerea!