Părul negru şi mătăsos se odihnea pe umăr, în timp ce ochii trişti priveau, absenţi, tavanul. Ochii străluceau în jocul lacrimilor ce ameninţau să se nască, însă tânăra reuşeşte să-şi controleze durerea ce-i muşca din suflet.
Pe măsuţa din lemn de brad, un creion şi o foaie domneau în tăcere…
Se aud bătăi în uşă. Oftând, frumoasa fată rosteşte cu o voce tremurândă:
– Intră!
Uşa se deschide, în cameră intrând duioasa mamă.
– S-a întâmplat ceva, draga mea?
– Nu mamă, stai liniştită. Îmi cer scuze că încă nu am stins lumina, nu mă simt prea bine.
Aşezându-se pe pat, mama îşi priveşte fiica încercând să îşi dea seama ce i s-a întâmplat. Nu avea nevoie de alte cuvinte, ochii ei trădau neliniştea ce îi tulbura sufletul.
– Spune-mi, ce te tulbură ?
Gândurile Mihaelei 