Nerătăcitele rostiri – recenzie –

11229370_10153445176371069_8701979848899717527_nCâţi dintre noi, oare, ne-am întrebat ce se petrece în sufletul unui scriitor, ce suferinţă, bucurie sau temere se ascunde în spatele cuvintelor?

În cuvinte sălăşluieşte tainic sufletul autorului. Gândindu-mă la o definiţie care să înglobeze în sine esenţa tainei unui astfel de suflet, îmi vin în minte cuvintele părintelui Virgil Gheorghiu: ,,Cuvintele scrise pot deveni case, dacă sunt scrise de arhitecţi, maşini dacă sunt scrise de inventatori, lacrimi sau strigăte de bucurie dacă sunt scrise de poeţi…Orice scriere este un simbol al creaţiei ieşite din nimic, al morţii şi învierii prin cuvânt.”[1]

Poeţii…ce tezaur nepreţuit teşut în cuvinte nemuritoare amintesc de aceştia. Şi cum să nu-ţi tresară inima când citeşti cuvinte smulse din suflet, aşternute în versuri pe veşmântul alb al foii?

În categoria poeţilor care ţes cuvinte din suflet pentru suflet, se regăseşte şi Georgeta Minodora Resteman. Unul dintre volumele sale se intitulează ,,Nerătăcitele rostiri”, volum de versuri care îl poartă pe cititor pe aripile dorului de ţară şi ale iubirii de neam, printre frunze arămii şi ,,dimineţi sfinţite cu limpezimi de rouă.”

 ,,Purtăm în noi speranţe neatinse” şi nu suntem conştienţi de acestea.Sufletul atât de obosit nu se mai întreabă: ,,Oare-ai visat vreodată mai departe/Sau ţi-ai făcut din vise închisoare?!”, nu observă că ,,sub zâmbete se-ascund destine sumbre/O lume a durerilor fecunde.”

  În această grabă demonică a lumii contemporane, suntem indiferenţi la strigătul ce răsună din străfundul fiinţei noastre, strigăt cu chip de întrebare: ,,De ce eşti prizonier al neputinţei/De-a-nvinge frici şi-a ridica marama/Sub care-adastă lacrima credinţei?” De ce ne temem şi ne vindem iubirea? Voi, cititorilor, ştiţi răspunsul? Eu ştiu doar că ,,n-am să vând iubire, iubirea nu-i un târg”, căci ,,fără iubire, ce e viaţa, oare?”  dacă nu ,,un templu rece, vad fără simţire,”,,un orizont pierdut, timp care doare.”

Răsfoind paginile, în faţa ochilor îmi apare cuvântul ACASĂ…,,Poeme pentru un pământ numit ACASĂ” şi, asemeni poetei, rostesc o rugăciune: ,,Te rog scrijelind pe-o tăblie-nvechită/Zideşte-ne, Doamne, ne fii mângâiere,/Tu pace aşterne-n durerea mocnită,/Mă rog pentru toată suflarea-n tăcere.”

Tu, cititorule, ,,să crezi în învieri de vise oarbe,” ,,să crezi în dragostea făr’ de păcat,” ,,să crezi şi să rămâi fidela sclavă/A liniştii din smirna rugăciunii.”, ,,căci fără de cuvânt suntem săraci.”

[1] Virgil Gheorghiu, Cum am vrut să mă fac sfânt, Deisis, Sibiu, 2008, p.154

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s