Nerătăcitele rostiri – recenzie –

11229370_10153445176371069_8701979848899717527_nCâţi dintre noi, oare, ne-am întrebat ce se petrece în sufletul unui scriitor, ce suferinţă, bucurie sau temere se ascunde în spatele cuvintelor?

În cuvinte sălăşluieşte tainic sufletul autorului. Gândindu-mă la o definiţie care să înglobeze în sine esenţa tainei unui astfel de suflet, îmi vin în minte cuvintele părintelui Virgil Gheorghiu: ,,Cuvintele scrise pot deveni case, dacă sunt scrise de arhitecţi, maşini dacă sunt scrise de inventatori, lacrimi sau strigăte de bucurie dacă sunt scrise de poeţi…Orice scriere este un simbol al creaţiei ieşite din nimic, al morţii şi învierii prin cuvânt.”[1]

Poeţii…ce tezaur nepreţuit teşut în cuvinte nemuritoare amintesc de aceştia. Şi cum să nu-ţi tresară inima când citeşti cuvinte smulse din suflet, aşternute în versuri pe veşmântul alb al foii?

Continuă lectura

Anunțuri

Un dar pentru Pruncul Sfânt

nasterea_domnului

,,- Dumnezeu a uitat să picteze stelele în această seară….of, tocmai în această Sfântă seară.

În ochişorii curaţi se aşterne o uşoară umbră de tristeţe.

,, – De Naşterea Sa, Pruncul Sfânt nu va avea parte de măreţia cerului înstelat…’’

Coborându-şi privirea-i minunată spre felicitarea ce o ţinea în mâinile sale, fetiţa încearcă un surâs ce ar putea topi până şi cea mai îngheţată inimă.

– Nu va avea lumina stelelor, dar va veni cu siguranţă după acest dar.

În inocenţa caracteristică minunatei lumi a copilăriei, fetiţa vroia să-I dăruiască Pruncului Sfânt un mic cadou, asemeni magilor ce I-au adus  aur, smirnă şi tămâie.

Continuă lectura

„Visul Mariei” – valorile sfinte ale satului românesc (recomandare de carte)

visul maiei - cristina plamadealaAdesea îmi trăiam viaţa ca şi când aceasta nu ar avea nici o finalitate, trăiam şi, totuşi, nu trăiam; însă, eu nu conştientizam aceasta sau conştientizam pentru scurt timp, după care reveneam la viaţa ce nu poate fi numită cu adevărat viaţă.

Într-o zi, o carte intitulată „Visul Mariei”, scrisă de doamna Cristina Plămădeală, m-a determinat să îmi pun întrebările pe care evitam să mi le pun sau de care fugeam. Oare câţi dintre noi conştientizăm cu adevărat că „omul nu devine om fără suflet”, câţi oameni contemporani îşi mai pun întrebări existenţiale despre lume, despre Dumnezeu sau propriul suflet?

Învăţăm istorie, citim cărţi din acest domeniu şi avem impresia că istoria a fost deja scrisă, daruităm cu desăvârşire că istoria ne-o scriem singuri, în fiecare zi, în fiecare clipă pentru că „fiecare om îşi scrie istoria lui în dependenţă de ecoul sufletului său, care îi dictează ce şi cum să vadă, şi ce să înveţe din cele văzute şi trăite.”

Continuă lectura

Amintirea unei priviri

maica_domnuluiUn colțișor de cer înstelat își etalează mândru podoabele celeste, angajând zeci de suflete într-o dulce visare, într-un tainic moment de neuitat. La fel ca și acele zeci, poate chiar sute de suflete, un suflet pribeag își scrie propria poveste. Din ochii mari și luminoși se nasc alte două steluțe care, deși niciodată nu vor valsa pe scena cerului, sunt la fel, poate chiar mai importante decât stelele celeste, fiindcă ilustrează însăși taina sufletului.

– Douăzeci și patru, douăzeci și cinci…. Numărătoarea se întrerupe pentru o clipă.

Plecându-și privirea, o șuviță din părul catifelat cade ușor peste umăr.

Foaia albă aștepta să fie îmbrăcată în cuvinte, însă nu îi venise încă timpul. Pe marginea foii, tânăra desenează un trandafir. Dintotdeauna i-au placut trandafirii; în ei se îmbină atât de armonios gingășia cu puterea…gingășia în însăși structura lor, dar putere în a mișca suflete, puterea de a inspira scriitori. Avea atât de multe de scris și, totuși, nu își găsea cuvintele…dificil moment. După o luptă sortită eșecului, renunță la rațiunea atât de rece și privește înăuntrul propriului suflet pentru a găsi inspirația necesară.

Pentru un moment, închide ochii. Sentimentele o copleșesc.  Despre ce să scrie? Despre iubire, stele, suflete, sau despre ea ? Deschide ochii surâzători și începe să scrie:

Continuă lectura

Dumnezeu nu se descoperă în zgomot, Dumnezeu se descoperă în tăcere

tacereaLiniştea domneşte în micuţa cameră iar mireasma dulce face sufletul să tresară. Paşi mărunţi se aud din ce în ce mai tare. Cineva bate la uşă.

– Intră! Zice o voce în care se evidenţia tăria sufletului şi, totodată, o blândeţe duioasă.

Uşa se deschide, permiţându-i bărbatului cu ochi negri să intre în cameră.

– Binecuvântaţi, părinte!

– Domnul să te binecuvânteze!

Vocea părintelui îl uimeşte pe bărbat, acesta uitând motivul pentru care venise.

– Ia loc! Se aude aceeaşi voce caldă şi fermă.

Bărbatul îl ascultă şi, după câteva secunde în care s-a gândit cum să înceapă discuţia, îndrăzneşte:

– Părinte, o întrebare îmi încearcă sufletul şi nu găsesc răspunsul: de ce ne simţim adesea atât de singuri?

– Băiete… omul nici când e singur, nu e singur.

– Nu înţeleg…

– Dacă ai putea vedea cu ochii sufletului, dacă ai putea vedea. Dacă am fi conştienţi în fiecare clipă că Dumnezeu este lângă noi, nu ne-am mai simţi singuri, nu am mai vorbi fără rost, iar întreaga supărare ar dispărea într-o clipă.

Bărbatul, înţelegând acum sensul cuvintelor spuse de părinte, îşi pleacă, ruşinat, capul.

– Şi totuşi… ne simţim singuri, iar această singurătate e apăsătoare de multe ori.

– În singurătate îţi poţi descoperi sufletul, îţi poţi face un bilanţ al faptelor. Dumnezeu nu se descoperă în zgomot, Dumnezeu se descoperă în tăcere. Învaţă să asculţi tăcerea!

Continuă lectura

Despre libertate, demnitate și adevăr

Vântul se juca vesel cu câteva frunze palide, dând dovadă de o nonşalantă uimitoare, când o convorbire existenţială între doi prieteni era pe punctul de a se naşte.

– Nu înţeleg… de ce, înainte de a iubi o persoană, vrem să o schimbăm după cum credem noi că este bine să fie?

libertate si demnitate– Pentru că nu ştim cum să acceptăm persoana de lângă noi cu defectele şi calităţile ei. Vedem, de multe ori, doar minusurile la acea persoană şi nu le putem accepta cu uşurinţă, dorind astfel să o schimbăm, chipurile, sub masca bunei intenţii; vezi tu, Dumnezeu ne accepta aşa cum suntem… El nu doreşte cu tot dinadinsul să ne schimbe minusurile în plusuri, pentru că ştie că, în acest fel, libertatea noastră nu s-ar mai numi libertate.

– Atunci… cum accepţi acea persoană?

– Pur şi simplu o accepţi, iubind-o aşa cum Dumnezeu a creat-o… aproapelui tău nu trebuie să îi impui nimic; îl sfătuieşti, eşti aproape de el, încerci să îi arăţi calea cea dreaptă dar nu îl constrângi să facă ceva, altfel îi calci pe libertate! Lumea nu se schimbă în funcţie de tine, dar tu te poţi schimba în funcţie de ea. Da, purtarea ta îi influenţează pe ceilalţi într-o anumită măsură, dar nu îi schimbă în totalitate… de ce să te schimbi în funcţie de lume? Ce, ea ţi-a dat sufletul sau viaţa? Nu, ea este copărtaşă cu tine la Taina creaţiei, dar nu a fost creată pentru a te subordona pe tine, ca fiinţă. Te schimbi în măsura în care te laşi schimbat!

Continuă lectura

Şi cea mai întunecată noapte are sfârşitul ei

newonesnnoooo063O floare în mijlocul iernii supravieţuieşte doar din adierile blânde ale iubirii celei nemăsurate, ale speranţei şi ale liniştii celei fără de început. Un om trist moare încet, neştiind să culeagă, asemeni florii cele ce îi sunt necesare supravieţuirii, astfel sufletul lui, împietrit de atâta suferinţă, este strivit sub greutatea propriei suferinţe, greu de descris şi de înţeles.

De ce trebuie să suferim? Nu e nevoie să suferim. Suferinţa noi o alegem. Dacă nu ne-ar face plăcere să ne scufundăm în veninul suferinţei,atunci am extrage din fiecare clipă, din fiecare moment în care suntem trişti, adierile blânde ale iubirii celei nemăsurate, ale speranţei şi ale liniştii celei fără de început.

Floarea inimii noastre se ofileşte încetul cu încetul dacă o lăsăm pradă grindinii celei înfiorătoare, frigului care muşcă din ea fără nici un strop de compasiune

Viaţa este un album ale cărui pagini goale, noi îl umplem cu diverse fotografii. De ce am alege ca la final albumul să fie plin de poze cu chipuri triste, fără speranţă sau pline de ură ?

Înţeleg că viaţa este grea, uneori copleşitoare, dar chiar asta este esenţa iubirii, şi anume speranţa că va fi mai bine, speranţa creaturii care se înalţă spre Creator.

În jurul meu văd doar oameni posomorâţi, fără nici un zâmbet care să le îmbrace chipul într-o frumoasă binecuvântare. În momentul în care o să înţelegem că viaţa este un dar mult prea preţios pentru a-l pierde, poate vom şti atunci să preţuim fiecare clipă, vom şti să ne ridicăm şi să înfruntăm problemele mereu cu zâmbetul pe buze, Continuă lectura