Vântul se juca vesel cu câteva frunze palide, dând dovadă de o nonşalantă uimitoare, când o convorbire existenţială între doi prieteni era pe punctul de a se naşte.
– Nu înţeleg… de ce, înainte de a iubi o persoană, vrem să o schimbăm după cum credem noi că este bine să fie?
– Pentru că nu ştim cum să acceptăm persoana de lângă noi cu defectele şi calităţile ei. Vedem, de multe ori, doar minusurile la acea persoană şi nu le putem accepta cu uşurinţă, dorind astfel să o schimbăm, chipurile, sub masca bunei intenţii; vezi tu, Dumnezeu ne accepta aşa cum suntem… El nu doreşte cu tot dinadinsul să ne schimbe minusurile în plusuri, pentru că ştie că, în acest fel, libertatea noastră nu s-ar mai numi libertate.
– Atunci… cum accepţi acea persoană?
– Pur şi simplu o accepţi, iubind-o aşa cum Dumnezeu a creat-o… aproapelui tău nu trebuie să îi impui nimic; îl sfătuieşti, eşti aproape de el, încerci să îi arăţi calea cea dreaptă dar nu îl constrângi să facă ceva, altfel îi calci pe libertate! Lumea nu se schimbă în funcţie de tine, dar tu te poţi schimba în funcţie de ea. Da, purtarea ta îi influenţează pe ceilalţi într-o anumită măsură, dar nu îi schimbă în totalitate… de ce să te schimbi în funcţie de lume? Ce, ea ţi-a dat sufletul sau viaţa? Nu, ea este copărtaşă cu tine la Taina creaţiei, dar nu a fost creată pentru a te subordona pe tine, ca fiinţă. Te schimbi în măsura în care te laşi schimbat!