Rănile orgoliului

william-adolphe_bouguereau -head of a young girlPărul negru şi mătăsos se odihnea pe umăr, în timp ce ochii trişti priveau, absenţi, tavanul. Ochii străluceau în jocul lacrimilor ce ameninţau să se nască, însă tânăra reuşeşte să-şi controleze durerea ce-i muşca din suflet.

Pe măsuţa din lemn de brad, un creion şi o foaie domneau în tăcere…

Se aud bătăi în uşă. Oftând, frumoasa fată rosteşte cu o voce tremurândă:

– Intră!

Uşa se deschide, în cameră intrând duioasa mamă.

– S-a întâmplat ceva, draga mea?

– Nu mamă, stai liniştită. Îmi cer scuze că încă nu am stins lumina, nu mă simt prea bine.

Aşezându-se pe pat, mama îşi priveşte fiica încercând să îşi dea seama ce i s-a întâmplat. Nu avea nevoie de alte cuvinte, ochii ei trădau neliniştea ce îi tulbura sufletul.

– Spune-mi, ce te tulbură ?

Continuă lectura

Anunțuri

Dumnezeu nu se descoperă în zgomot, Dumnezeu se descoperă în tăcere

tacereaLiniştea domneşte în micuţa cameră iar mireasma dulce face sufletul să tresară. Paşi mărunţi se aud din ce în ce mai tare. Cineva bate la uşă.

– Intră! Zice o voce în care se evidenţia tăria sufletului şi, totodată, o blândeţe duioasă.

Uşa se deschide, permiţându-i bărbatului cu ochi negri să intre în cameră.

– Binecuvântaţi, părinte!

– Domnul să te binecuvânteze!

Vocea părintelui îl uimeşte pe bărbat, acesta uitând motivul pentru care venise.

– Ia loc! Se aude aceeaşi voce caldă şi fermă.

Bărbatul îl ascultă şi, după câteva secunde în care s-a gândit cum să înceapă discuţia, îndrăzneşte:

– Părinte, o întrebare îmi încearcă sufletul şi nu găsesc răspunsul: de ce ne simţim adesea atât de singuri?

– Băiete… omul nici când e singur, nu e singur.

– Nu înţeleg…

– Dacă ai putea vedea cu ochii sufletului, dacă ai putea vedea. Dacă am fi conştienţi în fiecare clipă că Dumnezeu este lângă noi, nu ne-am mai simţi singuri, nu am mai vorbi fără rost, iar întreaga supărare ar dispărea într-o clipă.

Bărbatul, înţelegând acum sensul cuvintelor spuse de părinte, îşi pleacă, ruşinat, capul.

– Şi totuşi… ne simţim singuri, iar această singurătate e apăsătoare de multe ori.

– În singurătate îţi poţi descoperi sufletul, îţi poţi face un bilanţ al faptelor. Dumnezeu nu se descoperă în zgomot, Dumnezeu se descoperă în tăcere. Învaţă să asculţi tăcerea!

Continuă lectura

Până în clipa morții tale, sufletul nu îți este pierdut

83156Porțile grele de fier se închid cu un zgomot asurzitor. Chiar și acum, după atâta timp, acel zgomot îi făcea inima să tremure, provocându-i o grea senzație de frig și o cumplită amețeală.

„Alte suflete pierdute în acest iad pământesc.” Își zise, în sinea sa, Fiorosul, cum era cunoscut printre ceilalti deținuți. Dobândise acest pseudonim din cauza privirii sale de gheață care năștea fiori până și în sufletele subjugate celor mai cumplite păcate.

Camera rece și neprimitoare în care razele blânde ale soarelui izbuteau cu greu să pătrundă, era singurul loc unde își permitea să fie el însuși.

Prieteni nu avea… puținele relații ce le întemeiase cu ceilalți se bazau pe frică sau pe interes. Trebuia să supraviețuiască, să lupte pentru propria sa viață și făcea aceasta cu o naturalețe cutremurătoare, folosindu-se din plin de influența pe care știa că o are asupra celor din jur. Respect nu exista; era un cuvânt pe care îl uitase la scurt timp de la intrarea în închisoare. Nici prin gând nu i-ar fi trecut că, în curând, acest iad se va transforma într-o adevărată binecuvântare.

Ușa celulei se deschide deodată, vocea puternică și impunătoare a gardianului anunțând indirect sentința tragică a condamnatului. Fiorosul nu se clintise din locul său; privea cu aceeași nonșalanță printre gratiile de la geamul sumbru și neprimitor. Noul coleg de celulă nu îl interesa…. de fapt, nimic nu îi trezea interesul. Bucurie simțea doar atunci când vedea frica paralizantă ce se citea cu ușurință în ochii celor pe care îi privea; sentimentul dominației îi oferea o falsă plăcere. Se hrănea din propria ură și putere, neștiind că acestea erau calea sigură spre distrugere.

Continuă lectura

Despre libertate, demnitate și adevăr

Vântul se juca vesel cu câteva frunze palide, dând dovadă de o nonşalantă uimitoare, când o convorbire existenţială între doi prieteni era pe punctul de a se naşte.

– Nu înţeleg… de ce, înainte de a iubi o persoană, vrem să o schimbăm după cum credem noi că este bine să fie?

libertate si demnitate– Pentru că nu ştim cum să acceptăm persoana de lângă noi cu defectele şi calităţile ei. Vedem, de multe ori, doar minusurile la acea persoană şi nu le putem accepta cu uşurinţă, dorind astfel să o schimbăm, chipurile, sub masca bunei intenţii; vezi tu, Dumnezeu ne accepta aşa cum suntem… El nu doreşte cu tot dinadinsul să ne schimbe minusurile în plusuri, pentru că ştie că, în acest fel, libertatea noastră nu s-ar mai numi libertate.

– Atunci… cum accepţi acea persoană?

– Pur şi simplu o accepţi, iubind-o aşa cum Dumnezeu a creat-o… aproapelui tău nu trebuie să îi impui nimic; îl sfătuieşti, eşti aproape de el, încerci să îi arăţi calea cea dreaptă dar nu îl constrângi să facă ceva, altfel îi calci pe libertate! Lumea nu se schimbă în funcţie de tine, dar tu te poţi schimba în funcţie de ea. Da, purtarea ta îi influenţează pe ceilalţi într-o anumită măsură, dar nu îi schimbă în totalitate… de ce să te schimbi în funcţie de lume? Ce, ea ţi-a dat sufletul sau viaţa? Nu, ea este copărtaşă cu tine la Taina creaţiei, dar nu a fost creată pentru a te subordona pe tine, ca fiinţă. Te schimbi în măsura în care te laşi schimbat!

Continuă lectura

O scrisoare către pruncul Iisus

noaptea de ajun a craciunuluiPe străzile împodobite cu un covor pufos de cristale albe şi minunate, răsună glasurile vesele ale copiilor care aduc în casele oamenilor o preafrumoasă veste.

La geamul unei case liniştite, un băieţel angelic privea, cu o încântătoare admiraţie, mişcarea fulgilor de nea; chipul îi era mângâiat de palida lumină născută dintr-o lumânare ce se topea încet, ascultând parcă cuvintele Heruvimilor şi ale Serafimilor.

Întreaga suflare se pregătea pentru Taina ce se anunţa, cutremurându-se şi minunându-se totodată de măreţia acesteia.

– I-ai scris Moşului?

Femeia cu bucle aurii se apropie încet de băieţelul ei, sărutându-l pe creştet.

Copilul tresare uşor.

– Am scris o scrisoare, dar nu către Moş Crăciun.

– Dar cui i-ai scris, băiatul meu?

Copilul ridică privirea senină spre cerul înstelat, răspunzând în şoaptă:

Continuă lectura

În căutarea iubirii

images  Ochii verzi precum smaraldul privesc cu îngrijorare trandafirul roşu a cărui petale îşi pierdeau culoarea sângerie, cuprinse fiind de sumbra palidă a morţii. Trandafirii erau febleţea ei, trezind mereu în sufletul curat o emoţie duioasă.

Tristeţea i se aşterne pe chipul plăcut.

,, De ce viaţa trece atât de repede? Unde s-a scurs frumuseţea ta, trandafirule?”

Un fluture vesel şi colorat se aşează pe o frunză lividă, jucându-se cu aripile sale minunate. Ochii urmăreau mişcările fluturelui, dar sufletul căuta cu ardoare răspunsuri.

– Totul a fost creat din iubire, dar… unde eşti tu, iubire?

Lumina jucăuşă ce dă viaţă ochilor sclipeşte tot mai intens, conferind acestora o blândeţe şi o frumuseţe tainică.

– Nu voi aştepta să mă găsească iubirea, o voi căuta eu… da, voi căuta iubirea!

Odată cu aceste cuvinte a început căutarea iubirii. Zilele trec în zbor, luând cu ele şi entuziasmul copilăresc al tinerei, entuziasm ce îi cuprinse sufletul la luarea acestei decizii.

Obosită, se opreşte la marginea unui râu pentru a-şi pune ordine în gânduri, în propria ei viaţă. Frumuseţea apei cristaline prin care înotau zglobii peştişori trece neobservată, bucurându-se de adevărata preţuire doar în ochii Celui ce a creat-o.

Continuă lectura

Un dar neprețuit al Sfântului Nicolae

122606_icoana_sf._nicolae_din_biserica_parohiei_teliu-vale_prelucrata– Unu, doi, trei…

   Degetele tremurânde şi îmbătrânite se mişcau încet, ilustrând numărătoarea fatidică în spatele căreia se ascundea o mare durere.

– Unu, doi, trei… începe bătrânica să numere din nou, privindu-şi fragilele degete cuprinse de suflul de gheaţă al iernii.

  Picături ca de rouă cad din ochii lipsiţi de tainica sclipire ce-i înviau luminos altă dată, revărsându-se pe obrajii roşii pentru a se sfârşi în poala în care, cândva, stătea un suflet atât de drag.

  O voce subţire şi angelică se aude deodată. Bătrânica tresare uşor, ca şi cum cineva ar fi trezit-o dintr-un vis ce se repeta la sfârşit… şi aşa se şi întâmplase, însă visul interminabil era crunta realitate.

– Mămică, Sfântul Nicolae va veni în această seară, nu-i aşa? Vocea trăda o emoţie vie, pe care numai un suflet inocent o poate gusta; un suflet de copil ce nu cunoştea încă greutăţile acestei lumi.

– Desigur, dragostea mea. Răspunse duios, dulcea mamă.

  Bătrânica surâde gingaş, privind cu o uşoară timiditate amestecată cu nostalgie, chipul frumos al fetiţei care se îndepărta ţinându-şi mămica de mână.

  Continuă lectura